Cumva as vrea sa ma pot amagii ca daca incetez a respira, timpul se va opri in loc. Visez ca pentru fiecare inspiratie amanata, secundele se vor alungi. Ca cele trei nopti reci pe care le mai am se vor transforma in nopti polare, rabdatoare cu zbuciumul meu.
Stiu cand plec si spre ce, dar nu stiu unde voi ajunge. Stiu ca mi se vor invineti degetele pe manerul valizei bleumarin si ca in ceata acelui oras tacut, doar paltonul meu turcoaz va fi o pata de culoare intre strazile si cladirile gri. Stiu ca voi pasi grabita, ca mi se va zambi si mi se va spune "Bine ai revenit", ca voi astepta in tacere autocarul, tragandu-mi caciula mai bine peste urechile rosii de frig. Ma sperie faptul ca nu voi putea adormi si ca va trebui sa suport monotonia verde a drumului de doua ore.
Ca in orice sambata dimineata, orasul va fi aglomerat - mame si fiice plecate la cumparaturi si grupuri de adolescenti scunzi, cu tenul acoperit de cosuri, facand coada in fata McDonaldsului si a KFC-ului.
Imi va fi frig si valiza va fi grea. Iar tacerea din mine va acoperi zgomotul orasului.
Stiu. Tocmai de aceea ma tem.
(scris) deA
06.10.10
06.10.10
0 comments:
Post a Comment