Despre schimbare si pustoaice goth

Se vorbeste mult in prezent despre schimbare - despre teama de schimbare sau despre salvarea prin schimbare. Unii se resemneaza cu gandul ca nimic nu poate fi schimbat, altii se roaga ca lucrurile sa ramana neschimbate. Traim cu iluzia lumii lui Confucius, unde doar cei mai intelepti si cei mai prosti oameni nu se schimba vreodata. Eu cred ca schimbarea nu este o problema de alegere, ci este starea naturala a lucrurilor, este una dintre caracteristicile noastre definitorii. O poti respinge sau ti-o poti dori in secret, te poti schimba pe tine sau poti visa sa schimbi lumea. Dar nu ii poti rezista. Cumva, ceva, undeva se schimba. Constant. Si noi prin consecinta.

De multe ori m-am rugat ca ceva sa se schimbe. De multe ori am regretat asta. Am fost criticata pentru schimbarile facute in mine insami. Am dezamagit si am cucerit. Sunt dependenta de riscurile schimbarii dar in alte momente as vrea sa pot sparge clepsidra - sa ramanem in loc pentru un timp nesfarsit. Alteori mi-am reprosat ca totul se schimba, doar eu stagnez. Cu toate acestea, constientizez ca totul s-a schimbat, uneori incepand cu mine, alteori asimilandu-ma si fiind asimilata de mine pe parcurs.

Vorbind cu un prieten, am o revelatie. Totul pare a fi fost ciclic. Totul a decurs natural si pentru nicio clipa nu am avut senzatia ca tocmai am trecut printr-o situatie ce avea sa cauzeze o modificare semnificativa. Cu toate acestea, cei cu care nu am vrut sau nu am reusit sa pastrez o legatura, nu vor recunoaste in mine soricelul gri sau tipa zgomotoasa, voluntara si entuziasta care am fost in timp. Chiar si eu am perioade pe care mi le amintesc dar cu care cu greu ma identific. Spune-mi acum de Goth si voi zambi incantata, gandindu-ma la femei sexy. Nicidecum la mine insa, la cea care eram la 14 ani, cand de altfel nici nu ma consideram catusi de putin placuta. Pana la urma, nici nu prea erau multi oameni dispusi sa ma placa. Ceea ce nu realizam atunci este ca nu eram doar o pustoaica goth. Reuseam fara niciun efort aparent sa colectionez toate acele caracteristici care te fac de ne-agreat de comunitate.

Eram tocilara si eram un soarece de biblioteca. Socializam putin si citeam foarte mult. Rareori ieseam "in oras" si petreceam putine ore folosind Internetul. Vineri seara invatam geografie si duminica ma jucam jocuri pe PC. Nu stiam nimic despre nimic din ce era in trend, nu cumparam Cool Girl, dar colectionam Cosmo. Ma imbracam ciudat: nu ma interesa ce era la moda intre cei de varsta mea si nu imi pasa daca ma avantajau hainele purtate - imi auto-impuneam uniforma, intr-o scoala in care normalul era parca desprins din revistele pentru adolescenti, ii dispretuiam pe cei care purtau haine colorate, imi placea sa port camasi barbatesti si eram fascinata de hainele pe care nici mama sau bunica mea nu le mai purtau. Ascultam un gen de muzica pe care il mai ascultau doar alte doua persoane din scoala mea si impotriva caruia erau indreptate prea multe prejudecati. Fie nu ma fardam deloc, fie exageram cu creionul dermatograf. Parintii erau divortati si aveam un nume de familie ridicol. Credeam ca urasc barbatii si veneam dintr-o perioada in care imi petreceam timpul liber ascultand tATu. Eram pasionata de tulburarile psihice si criminalii in serie. Injuram si mi-am vopsit parul roscat, apoi brunet la o varsta la care niciuna dintre colegele mele de scoala nu ar fi indraznit sa faca asa ceva(!) (chiar daca fumau si faceau sex :) ). Aveam mereu parul in ochi, un fel de fetita din The Ring; exceptie face un an in care am fost tunsa baieteste. Cand nu citeam, scriam. Sustineam relatiile homosexuale la o varsta la care nici nu cred ca stiam ca exista bisexualitate. Cand nu scriam, visam. Visam la cluburi in care puteai bea si fuma si dansa si asculta muzica in intuneric pana reuseai sa uiti ca exista lume si dincolo de subsolul in care erai, visam la ocean si la drumuri cu trenul, visam la facultate in Anglia, visam o morbiditate si o sete de razbunare care acum mi se par ridicole si greu de inteles.

Daca as scrie un paragraf despre mine, cea din liceu, s-ar crede ca este vorba de sora mea geamana, despre care scriu in timp ce sunt inchisa in podul in care am fost uitata de mai bine de 5-6 ani. Imi amintesc cu tristete de mine de acum 6 ani. Si cu regrete nostalgice de mine, cea din urma cu doi ani. Dar cumva, uneori nesperat, alteori in ciuda vointei mele, reusesc periodic sa imi lepad pielea. Pastrez acelasi nume, dar sunt mereu mai aproape sau mai departe de masurile acestui pat de Procust din mansarda mintii mele, mereu alta. Chiar daca inca imi cumpar hainele bleumarin si negre, fara ca macar sa intentionez. Chiar daca in continuare am bretonul in ochi. Chiar daca in continuare nu reusesc sa respect legea modei cand ma imbrac. Chiar daca inca visez la camasi in carouri rosii barbatesti. Chiar daca sunt in continuare dependenta de muzica si mi-as petrece intreg timpul liber citind, plimbandu-ma in cautare de concerte, sau innoptand in cluburi sufocante. Chiar daca in continuare imi cresc unghiile mai lungi decat majoritatea barbatilor le prefera. Chiar daca sunt masochista, fascinata de tulburari de nutritie, studenta la criminologie si speriata de cat de fragil este psihicul nostru. Chiar daca in continuare vorbesc despre homosexualitate mai mult decat sunt ceilalti dispusi sa ma asculte. Chiar daca inca port dantela neagra si coliere choker. Chiar daca inca nu vreau sa ma casatoresc. Chiar daca inca in secret visez si acum la o eu la care visam si atunci. Mereu alta.

Pentru ca as putea sa ii alung pe unii si sa ii pierd pe altii. Dar cu mine voi trai mereu.

07.05.10