Zilele acelea arata ca un rendez-vous pentru care mi-am trimis singura biletul de confirmare. Este o intalnire nesabuita cu o doamna imbracata in negru, intr-o cafenea; ea ma asteapta cu ceaiul in fata, eu i-am promis ca vin si-acum rotesc margelele pe deget si nu ma pot oprii de la a ma duce sa o sorb din priviri. Zilele acelea nu miros a moarte, nici a impacare cu soarta, nici a revolta. Zilele acelea seamana cu o condamnare la moarte pe care mi-am semnat-o singura iar asteptarea mi-o petrec in coma. Trebuia sa mor ca sa ma nasc din nou. Cand te nasti din nou nu te nasti din nimic in lume, nici nu se intampla dupa un travaliu de 12 ore, nici dupa 9 luni de aparare si intuneric binecuvantat. Este un proces lung si costisitor, te consuma pe tine mai inainte de orice altceva. S-ar putea sa mori definitiv inainte sa apuci sa te sfarsesti din nasterea de-a doua.
Zilele acelea arata ca singuratatea. Arata ca o linie ce se leaga de o alta intr-o incercare nefireasca de-a sfida marile si continentele. As vrea sa scriu ca-mi amintesc de picioare albe, in tenisi roz ascunsi sub fuste largi de bumbac galben pal. Dar imi privesc palma, ma uit la peretele alb, citesc cuvintele de pe monitorul luminat si tot ce imi amintesc este tacere si neputinta si strigat si neputinta. Fraze ce nu pot fi rostite si carora tastele nu le pot da sens. Chipuri ce nu pot fi vazute. Teama de a nu cumva sa uiti trecutul cuiva dintre cei ce conteaza, teama de-a nu cumva sa pierzi o farama din prezentul vreunuia dintre cei a caror existenta au schimbat-o pe a ta. Caldura ce nu poate fi stransa la piept. Parca as cauta o lume acolo unde era pustiu. Nu un pustiu ascuns de ceata, nici unul ascuns de intuneric ci unul ce te goleste de pe dinauntru spre lume. Ca intr-o sala de baie unde esti singur cu ecoul vocii tale, singur cu miscarile apei, singur cu aburii. De unde nu poti pleca pentru ca de fapt nu ai unde - nu mai este nimeni dincolo de peretii imbracati in faianta alba si umeda, dincolo de oglinzi, nu mai este nimic.
Zilele acelea arata ca lacrimi cazute pe maini ce zac neputincioase pe tastatura alba.
Zilele acelea arata de parca toate trairile din lume nu ar mai fi putut naste vreun cuvant care sa se faca auzit vreodata.
(scris) deA
