Menage-a-trois cu fantome

Mereu m-am invinovatit ca fiind cea care a lasat fantomele sa intre in casa mea, intre doi oameni care se iubeau. Aveam impresia ca am spart ferestrele si ca am izbit usa de perete poftindu-le sa intre intre noi, chemandu-le sa isi faca culcus de vise in sufletele noastre. Ma simteam de parca m-am distantat de celalalt exact indeajuns incat sa incapa si ele, le-am ispitit sa ne ispiteasca, le-am rugat sa isi traiasca viata in vietile noastre, le-am folosit ca surogat pentru toate nevoile pe care nu ni le puteam satisface reciproc, le-am folosit drept compresa cu gheata pentru durerile nerostite, ca portavoce pentru toate conversatiile mute, ca minune senina pentru toate zilele innorate din cauza carora ne tineam departe de parc, departe unul de celalalt.

Pana cand, intr-o zi, am realizat ca, de fapt, nu am fost eu cea care le-a dat invitatie scrisa in patul meu. Da, eu am incetat sa mai pun un gard in jurul casei si sa tin poarta incuiata si da, eu insist sa nu le las sa ne paraseasca. Dar eu de fapt nu am adus nicio fantoma sa doarma cu noi. Si nici nu am impartit toate comorile noastre cu nimeni altcineva.

Scriam mai demult ca ma ranesc cei care duc cu ei bagaj dintr-o relatie trecuta intr-una prezenta si strang pe parcurs, din toate relatiile prin care trec material pentru toate relatiile viitoare. Aparent multi fac acest lucru. Nu toti. Nu eu. Eu nu ii voi cere nimanui sa imi sarute gatul doar pentru ca imi face placere atata timp cat am descoperit acest lucru alaturi de iubitul meu din adolescenta si nici nu voi mai chema pe vreunul altul vreodata cu numele de "copil". Dupa cum nici nu am nici cel mai mic interes sa port chilotii de dantela ai fostei iubite al actualului iubit sau sa vad impreuna cu el filmele vazute de el alaturi de ea. As putea sa o fac, bineinteles, doar ca sa chicotesc in sinea mea ca i l-am furat, dar atunci mi-as bate joc de cineva pe care cel pe care il iubesc a iubit. Spuneti voi insa daca nu ar fi absurd ca el sa imi permita sa fac acest lucru dat fiind ca a iubit-o, chiar si pentru o secunda, chiar si in urma cu prea mult timp. Si atunci pentru ce multi prefera sa isi alinte actuala iubita intocmai cum o alintau pe fosta. Pentru ce revad aceleasi filme, pentru ce merg in aceleasi cafenele si cluburi, pentru ce asculta aceeasi muzica, pentru ce se amuza cu aceleasi link-uri, pentru ce, pentru ce, pentru ce?!

Da, am inteles ca multi fac asta si tare as vrea sa invat sa ma acomodez. Dar nu prea am idee cum. Doar sa accept ca pe un fapt pe care nu il pot schimba nu pot, evident, pentru ca nu sunt astfel si atunci nu pot accepta ca ceilalti nu se pot abtine de la a fi asa. Sa nu mai ofer nimic din mine, doar din teama de a nu fi impartita cu urmatoarea iubita iar imi este imposibil pentru ca asta ar fi sfida rostul in sine al unei relatii. Si atunci ce ar trebui sa fac?

(scris) deA

Acum. Aici. In mine.

Eu nu sunt eu. Eu sunt directia. Pe mine ma caut. La mine vreau sa ajung. In mine vreau sa traiesc, sa ma stiu, sa fiu. Catre mine alerg.


Urban Species and Imogen Heap-Blanket


Catre mine cea care sta pe covorul rosu din incaperea din mansarda, incaperea cu pereti de sticla unde miroase a caldura si a portocale. Cana cu supa e vie si balansoarul adoarme leganat. Podeaua cade in reverie pe sub lumanarile aprinse, hartiile de la munca si paharul de vin negolit.

Catre mine cea de sub patura groasa ce miroase a levantica, cu cana de cafea neagra si fierbinte indoita cu coniac in mainile prietenei dragi de langa mine. Cu notebook-ul pe brate, cu muzica stingand tacerea. Cu visurile noastre nesfarsite, neinchise, netacande, neingenunchiate.

Catre mine cu pielea mirosind a ploaie si a rau. Purtandu-mi sutienul mov si rujul rosu si dansand uitarile trecute. Caldura imi razbate pana la sange si ritmul muzicii ascunde trecutul de memoria pe care o voi avea atunci. Luminile noptii urbane se rasfrang prin fereastra, prin perdeaua dantelata si isi imprima povestile pe pielea trupului meu. Din cusca mintii mele de acum voi fi libera atunci. Iar durerea mea nu ma va mai implora in fiecare secunda sa o ascund. Cu fiecare pas de dans, cu fiecare mangaiere a degetelor-mi, cu fiecare picatura de Bayley's, mai aproape de mine, mai aproape de persoana de care am nevoie si care mi-e interzisa. De cea care nu exista. Deocamdata.

Nu ma atinge. Nu sunt reala.

(scris) deA

Etapele dezvoltarii psihosexuale si fixatia pe alternativa

Daca Freud ar mai trai azi, i s-ar invarti capul pe umeri ca un titirez incercand sa dea de capul problemelor domnisoarei de pe canapeaua dungata, adica a autoarei blogului aici deschis. Nu pentru ca as avea eu chiar atat de multe probleme psihice, cat pentru ca i-ar fi aproape imposibil sa ma incadreaze intr-una din etapele dezvoltarii psihosexuale, sau mai bine zis, doar intr-una din aceste etape. Nu ma desprind de mama, am nevoie de ceilalti ca sa ma identific pe mine, mai degraba decat ca sa ii identific pe ei; dar totusi sunt obsedata de ordine si organizare, anusul mi se pare un punct cu o senzualitate puternica, sunt sadica si masochista si totodata activitatea sexuala mi se pare mai degraba o chestiune legata de control si putere decat de intimitate si relationare. Un lucru i-ar fi sigur, nu am reusit sa ajung in etapa genitala (desi va garantez ca sunt mult mai matura decat in urma cu vreun an) dar cu siguranta nu ar reusi sa isi dea seama daca am ramas fixata pe etapa orala, pe cea anala sau pe cea falica.

Multi sunt cei care contesta rezultatele muncii de cercetare si a teoriilor lui Freud. Si chiar si eu sunt convinsa ca trasaturile mentionate mai sus fie tin de temperamentul meu, fie sunt consecinta anumitor evenimente din viata mea de pana acum si mai putin caracteristici ale unor etape naturale prin care am trecut cu totii si in care eu as fi ramas aparent cu o mana, un picior, un ceva blocat prin ele.

Asa ca nu, cel mai probabil nu sunt fixata pe niciuna din aceste etape, cat mai degraba pe o anumita persoana, sau eventual pe ce simboliza ea. In alte cuvinte, ma obsedeaza o persoana a carei existente ar trebui sa imi fie indiferenta. O persoana pe care creierul meu se hotarase sa o accepte intr-un anume fel si depusese atat de mult efort in acceptarea aceea incat acum ca am o cu totul alta relatie cu ea nu mai reusesc sa ma adaptez la noua situatie. Inainte sa cunosc persoana in cauza, mi-am facut un parcurs mintal al intregului nostru viitor; am construit cel mai trist scenariu posibil, decor al relatiei mele cu acea persoana si m-am adaptat pe mine toata la acel scenariu. Atat de sumbru a fost insa scenariul incat nu am crutat nicio resursa interioara din a ma adapta la ceea ce presupuneam eu ca avea sa urmeze. Am apasat butonul, am daramat prima piesa de domino si am ramas pe margine sa privesc. Nu anticipasem ca una dintre piese va fi la distanta prea mare de urmatoarea si ca va opri astfel intreg jocul. Nu anticipasem ca nici macar o treime dintre piese nu se vor fi daramat inainte sa se opreasca sunetul placutelor cazand. Nu anticipasem ca totul se va schimba atat de repede. Si iata-ma acum pregatita pentru un intreg dezastru relational si complet daramata de vestile bune. Prin urmare, bietul meu psihic, ca sa se descurce cu un asemenea soc, a facut ce face psihicul oricarui om atunci cand este nevoit sa faca fata unei incarcaturi emotionale mult prea puternice. Isi activeaza mecanismele de aparare si intra in faza de negare. In cazul meu - "Nu, imposibil sa se fii intamplat asa. E prea pozitiv evenimentul. Cu siguranta nu mi s-a intamplat asta tocmai mie."

Celor care inca mai priveau prin fereastra aceasta, asteptand sa ma mai vada miscand printre canapelele si botoseii mintii mele, printre clepsidre si manusi, evantaie si portjartiere, cani cu supa si cupe de frisca, camee si cafele, le cer scuze ca am ratacit printre nori si oceane atata vreme si ca i-am regasit de-abia acum. Nu promit nimic, doar cer. Un drog. Sa scriu. Sa o uit.

Amin.

(scris) deA