Lumea este frumoasa

Coldplay - Clocks

Lumea este nu minunata, nu perfecta, dar este potrivita cu ce ne dorim, cu ce suntem dispusi sa ne asumam, cu cat avem vointa sa ducem si putere sa cerem. Si poate ca lumea fiecaruia dintre noi nu este cea mai buna dintre toate lumile care exista dar cu siguranta este o lume mai buna decat a altora. Si este mai buna nu pentru ca suntem noi neaparat mai buni, nu intotdeauna datorita a ceea ce stim noi sa facem si a ceea ce planuim sa facem, nu intotdeauna datorita a ceea ce facem sau a ceea ce nu facem, a ceea ce primim sau a ceea ce asteptam, a ceea ce avem sau a ceea ce visam. De multe ori este mai buna datorita unor oameni pe care nu ii iubim, nu ii cunosteam, de multe ori nici nu ii vedem.

Lumile noastre sunt adesea mai bune pentru ca exista oameni care ne schimba universul, il rasucesc la 360grade, ne fac sa ne vedem cocoasa de pe dinafara sau culorile de pe dinauntru. Ne dau o mana de bine sau un picior de rau. Ne iubesc, ne urasc, ne doresc, ni se dau. Sunt cei care ne modifica traiectoria tocmai pentru ca nu se pun niciodata de-a-ndaratul drumului nostru, sunt cei care ne imbogatesc existenta tocmai pentru ca nu ii putem vedea, sunt cei pe care nu ii vrem tocmai pentru ca ii putem avea. Sunt cei care au intotdeauna de oferit cate ceva pentru toata lumea tocmai pentru ca nu opresc nimic pentru sine. Si tot datorita lor avem intotdeauna un motiv sa zambim, pentru ca ei zambesc mereu, chiar si cand nu au niciun motiv sa o faca.

Datorita lor, datorita fetelor care sunt frumoase fara sa fie atragatoare.

Datorita celor care au un stil vestimentar propriu si care totusi nu sunt nici excentrici, nici conventionali.

Datorita celor care in scoala munceau mereu pentru 10 chiar daca erau mereu pe locul doi.

Datorita celor care nu au parul cret sau drept, datorita celor care nu au parul blond sau brunet, datorita celor care au cearcane, cuperoza, cate un rid si cate o bubita roz.

Datorita baietilor care chiar daca au soarele si luna de daruit, fie ca stiu asta sau nu, tot nu viseaza la blonda cu picioare lungi de la clasa vecina.

Datorita celor care spun ca sunt mici chiar daca uneori sunt mult mai mari decat cei care isi tatueaza pe corp, cu litere de-o schioapa, ca ei sunt cei mai mari din toti cei care exista.

Datorita celor care nu au niciun talent aparte, datorita celor care nu exceleaza in nimic, nici macar in stangacie.

Datorita celor care sunt frumosi chiar daca nu sunt imbracati precum in reviste.

Datorita celor care nu isi asorteaza hainele cu genul muzical pe care il asculta in casti.

Datorita celor care asculta muzica care le place si nu doar ceea ce este scris la gazeta ca place.

Datorita celor care inca au agenda pentru viata si nu doar blog penru trafic, caiete pentru cursuri sau notite si alarme in telefon pentru intalniri.

Datorita celor care citeau in autobuz si inainte sa se publice cartile in pungutele ziarelor; datorita celor care viseaza sau cad in reverie si cand sunt in mijloacele de transport in comun.

Datorita celor care sunt banali chiar daca nu sunt normali.

Datorita celor care ne iubesc chiar si cand nu avem nimic de oferit.

Datorita celor care ne schimba viata fara sa ne avertizeze si fara sa ne aminteasca ce favor ne-au facut. Pentru ca de fapt nici ei nu stiu ca aceasta era pana la urma menirea lor.

Unii oameni sunt meniti sa ne intregeasca pe noi ceilalti. Unii oameni sunt meniti sa ii faca oameni pe cei din jurul lor.

(scris) deA

Om incult, ignorant si analfabet caut tara sa-i fiu presedinte

Cand Obama a fost ales presedinte in Statele Unite ale Americii, nu ar fi trebuit sa fim surprinsi. Pentru ca este natural ca un popor sa isi aleaga drept conducator un om care sa ii reprezinte cat mai realist. Ideal ar fi sa ne cautam presedinti de stat care sa fie capabili sa ne ajute sa evoluam, dar diferenta dintre instinctual si ideal este destul de pronuntata.

Prin urmare, daca suntem un stat cu o populatie formata din numeroase si variate minoritati si intre care negrii reprezinta o proportie relativ crescuta, ne vom alege un presedinte negru si imigrant. Daca suntem un popor in care o proportie mare a populatiei este formata din inculti, ignoranti, misogini, analfabeti, persoane abuzive si rasiste, atunci cu siguranta ne vom cauta un presedinte care sa intruchipeze toate aceste insusiri. Pana la urma, astia suntem, cu acestea ne mandrim si vrem sa le aratam intregii Europe.

Asa ca era previzibila exprimarea presedintelui Romaniei atunci cand a rabufnit impotriva celor ce isi scot amigdalita si apendicitele. Ce folos ca poate avea o idee buna de exprimat daca atunci cand a vorbit, a procedat intocmai precum un analfabet intr-o carciuma de la coltul strazii?

Video aici(Minutul 21.30)
Minutul 21.30, sursa tvr.ro


Atunci cand eram in liceu am cunoscut o persoana care m-a invatat ca oricat de bune mi-ar fi ideile, oricat de talentata as fi in a le exprima, nu voi reusi niciodata sa le valorific cu adevarat daca nu imi dezvolt cultura si daca nu stapanesc cu adevarat gramatica, vocabularul si ortografia limbii folosite. Cu alte cuvinte, iti pierzi credibilitatea si autoritatea atunci cand faci gafe de exprimare. Oricat de bune ar fi ideile tale, ori cat de capabil si intelept ai fi, nicio persoana inteligenta nu va mai avea incredere in spusele tale daca discursul tau incepe cu o gafa. Oricat de talentat ai fi in domeniul tau, vei fi imediat ridiculizat si nu ti se va mai da sansa sa dovedesti de ce esti in stare.
Cu atat mai mult cu cat limbajul contribuie la construirea imaginii noastre. Vrem sa ne impunem, sa avem prestanta, sa fim apreciati sau vrem sa fim ridicoli? Ne prezentam la o intalnire de afaceri sau ne cunoastem viitorii socrii cu unghiile taiate si curatate sau cu ele lungi de 1cm si pamant sub ele(sau in cazul femeilor, avand cuticulele roase si cu unghiile date cu oja rosie deja cojita)? Felul in care ne exprimam, in care discutam este cam la fel ca si manichiura. Doar ca vorbele nici nu ni le putem ascunde in buzunar, nici nu ne putem spera sa nu le observe nimeni.

Nu voi nega ca uneori gresesc si eu - vorbesc repede, scriu repede, de aceea ocazional mananc litere sau nu imi calculez cu suficienta atentie cuvintele. Dar incerc sa fiu cat mai grijulie cu ceea ce spun si scriu, apreciez critica constructiva si nu mi-e rusine nici sa citesc, nici sa ma documentez si nici sa ma verific cu doom/dex. Din respect pentru cei carora ma adresez, din respect pentru mine si mai ales din respect pentru ceea ce am de transmis.

Nu vreau sa am un presedinte care dupa ce ca are prea putine idei bune, nici pe acelea nu reuseste sa le prezinte, un presedinte, care in lipsa unei culturi de bun simt, nu simte nici nevoia de a se perfectiona, documentandu-se inainte de a vorbi. Nu vreau sa fiu reprezentata de un om caruia, dupa ce ca nu se respecta pe sine indeajuns incat sa fie preocupat de imaginea sa, nu ii pasa nici de oamenii care l-au ales sa ii conduca spre mai bine.

In final, totusi, sunt sincera, Traian Basescu chiar se potriveste cu o mare parte a poporului roman - inculti, ignoranti, analfabeti, misogini, agresivi si rasisti si nepasatori la sentimentele celorlalti.
Dar nu cu majoritatea.

(scris) deA

Nu pot scrie

Mi-e greu sa scriu. Si daca altii scriu despre mai orice, inclusiv despre ceea ce scriu, eu mai degraba scriu despre motivele pentru care nu mai scriu. Mi-e greu sa scriu pentru ca intr-un fel momentan nu mai rezonez asa cum ar trebui sa o fac cu ideea de blog/blogging. Nu vreau sa accept ca un blog este ceva personal unde scrii... practic cam tot ceea ce iti trece prin cap. Ca daca vreau sa scriu la un nivel ridicat de calitate nu inseamna ca trebuie sa imi cern ideile si sa impresionez prin limbaj ca atunci cand as scrie un roman sau ca trebuie sa imi aleg subiecte cat mai "comerciale" ca atunci cand as scrie articole in reviste cu pagini de hartie lucioasa.

Multi scriu in prezent despre cum sa ai succes in blogosfera, despre cum sa iti aduni cat mai multi cititori si comentatori, despre cum sa devii mai popular si cum sa rezonezi cu comunitatea blogosferica. Unii chiar stiu despre ce vorbesc, multi doar au impresia ca stiu. Majoritatea uita ca bloggingul a pornit ca o activitate facuta din pasiune si nu ca un loc de munca. Si de multe ori pasiunile noastre, daca suntem dispusi sa ne sacrificam pentru ele, daca suntem dispusi sa investim in ele, chiar ne rasplatesc - printr-o stare de bine, prin apreciere din partea unei microsocietatii sau chiar material. Nu o data pasiunea unuia a devenit si locul sau de munca, prilejul de a avea o cariera impresionanta; pentru ca pana la urma toti ne dorim sa muncim intr-un domeniu care ne fascineaza, nimeni nu viseaza la monotonie si plictiseala programata si rasplatita niciodata indeajuns ca sa merite osteneala. Dar intotdeauna trebuie ca mai intai sa fie pasiunea si abilitatea, apoi munca si apoi, in cele din urma, si rasplata. Nu este nevoie de nicio reteta de succes, de niciun roman scris de Trump pentru men of words and not of action, de nicio inselatorie mascata cu pudra scumpa si cravate innodate impecabil. Doar de pasiune si munca. Si de vointa, da; pentru ca pana la urma nimeni nu te poate obliga sa evoluezi sau sa fii fericit.

De ce scriu eu despre subiectul acesta? Pentru ca bloggerii care isi doresc succesul au nevoie, conform speakerilor (o specie foarte in tendinte in prezent), de trei calitati - frecventa crescuta in a publica articole, subiecte interesante abordate intr-o maniera originala si networking. Pe scurt, scrieti mult, scrieti bine si baga-ti-va in seama. In parte, indemnul lui Ion Heliade Radulescu, in parte al Junimii. Sau conform interpretarii altora, perseverenta, subiecte comerciale si socializare. Mai putini vorbesc despre pasiunea de a scrie sau despre abilitatea necesara. Si atunci normal ca in fiecare zi din ce in ce mai multi isi pornesc cate un blog pe care il abandoneaza dupa cateva luni doar pentru ca nu aduce profit. Multi care au impresia ca oricine poate scrie pe un blog si ca pana la urma totul e sa stai cu fundul pe un scaun vreo 30minute in care sa aberezi ceva; bani castigati mult prea usor. Mda, hai sa ne apucam toti de olarit, am auzit ca si din scrumierele lucrate manual ies bani frumosi.

Nu spun ca pasiunea nu face casa, masa si pat bun cu calitatile enumerate mai sus asa cum nu spun nici ca nu poate aduce profit financiar. Ci doar ca atunci cand scrii pentru ca asa trebuie, cand iti fortezi degetele sa mai produca ceva, doar pentru ca nu ai scris nimic azi, cand iti moderezi entuziasmul si iti cenzurezi ideile si limbajul doar pentru ca nu prinde bine la numarul si-asa redus de cititori de blogosfera, atunci da, clar exista o contradictie in stilul tau de blogging. Pasiunea nu imparte perna niciodata cu obligatia. Una dintre ele tot cade din pat pana la urma.

Cat despre mine, decat sa scriu zilnic si lipsit de substanta, prefer sa scriu mai rar si mai bine. In privinta continutului, rezonez cu proiectul Urma - fara compromisuri. Iar la partea de socializare intensa chiar nu ma pot adapta pentru simplu motiv ca scriu in romana dar nu locuiesc in Romania momentan. Dar asta nu ma impiedica sa scriu si nici sa fiu citita si citata.

In concluzie, nu va apucati de blogging daca vreti bani de buzunar ci doar daca simtiti ca e un hobby care chiar va va face placere sa il practicati. Si scrieti relaxat, ce simtiti si cat simtiti, nu cate articole pe zi este musai sa scriem si in modul in care da bine sa scriem. Dar mai ales tineti minte ca nu exista nicio reteta de succes care sa dea succes la macar doi indivizi, pentru simplu motiv ca nu exista inca doi indivizi identici.

(scris) deA

Sufletul pantof

Unii oameni nu sunt buni pentru noi. Nu ni se potrivesc. Desi ni-i dorim cu adevarat. Sunt oameni la care visam si cand adormim si ziua, pe lumina si cu ochii deschisi. Sunt oameni pe care ii vrem in preajma noastra si care ne plac atat de mult incat ne convingem singuri ca viata noastra ar fi incompleta fara ei. Sunt atat de frumosi, vin in atatea culori si modele parca croite pe gustul nostru de ne fac sa nu ne mai saturam de ei. Dar pana la urma, asa minunati cum sunt ei, nu ni se potrivesc noua. Este ca si cum ai gasit o pereche de pantofi superba, culoarea iti place, modelul este pe gustul tau, pana si brandul te incanta. Dar te strang teribil. Iti ranesc picioarele. Te fac sa sangerezi si sa tipi de durere iar cei mai sensibili nu isi pot retine lacrimile. Daca nu renunti la timp, te ingenuncheaza. Te frang.

Altii ne sunt potriviti. Dar prietenii ne spun ca ne inselam. Ni-i descriu in cele mai sumbre culori, ne insira toate defectele lor, ne spun subtil ca oamenii aceia care noua ne dau fiori chiar si cand ni se ating doar varfurile degetelor, sunt de fapt la fel de potriviti cu noi ca si ... cainele cu pisica. Si pe mine m-ar bufni rasul pentru ca eu am avut mereu prin casa si un caine si-o pisica si s-au inteles intotdeauna de minune, uneori chiar mai bine decat doua pisici intre ele. Totusi prietenii acestia de incredere sunt foarte creativi si gasesc multe modalitati prin care oamenii la care poftim noi ne-ar putea rani. Iar descrierile lor sunt intodeauna sugestive si colorate - ca o serie de povesti scrise de Fratii Grimm.

In definitiv, doua treimi dintre oamenii din jurul nostru nu ne sunt recomandati. Desi dintre acestia doar jumatate ne sunt cu adevarat nocivi. Dar oare reusim vreodata sa ii distingem pe unii de ceilalti inainte sa fie prea tarziu? Reusim sa distingem tremurul de spaima de cel de pasiune inainte sa moara increderea din noi? Si pe masura ce trece timpul ajungem sa iubim cu adevarat sau doar ne scufundam in sindromul Stockholm?

Daca toti iti spun ca cel de care esti indragostit are n defecte si ca te va rani cu siguranta, ce faci? Renunti pentru ca stii ca ei iti vor binele? Cum iti dai seama ca te inseli si daca te inseli? Cum ii distingi pe cei ce nu ti se potrivesc de cei despre care doar ti se spune ca nu ti se potrivesc?

(scris) deA

Comentarii la lectura din inertie

Mi-am schimbat platforma de comentarii pe ChaospiA, am trecut de la ce oferea Blogger la Disqus. Asa ca daca observati mici schimbari sa nu va speriati. De altfel, motivul principal pentru care am facut modificarea a fost facilitarea comentariilor (da, eram si eu constienta de cat de enervant este Blogger cand vine vorba de impartasit opinii). Si in plus, m-am saturat sa fiu barfita pe la casele altora si eu sa nu am posibilitatea de a afla doar pentru ca Blogspot nu face trackback de pe extern.

In consecinta, m-am intrebat daca sa migrez spre IntenseDebate sau Disqus si soarta a decis pentru mine - pe IntenseDebate, username-ul deA era deja folosit.


Ma gandeam sa anunt si ca s-a intors Candr.eu in blogosfera si ca Victor si-a facut cont de Twitter. Si m-am oprit. Pentru ca nu are sens sa scrii asa ceva pe un blog. Pentru ca risipesti spatiul virtual. Nu pentru ca as fi impotriva promovarii celor care merita cu adevarat sa fie cititi sau pentru ca cei doi de mai sus nu ar fi interesanti. Dar daca ai de gand sa faci un banal anunt de genul acesta, mai bine foloseste Twitter-ul, nu pierde timpul tuturor pe un blog public.

Blogurile sunt pentru cei care au ceva de spus si stiu si in ce mod sa faca asta. Chiar daca unii bloggeri, chiar si cei de pe la case mai mari au uitat sau nu vor sa accepte acest fapt. Chiar daca unii scriu doar ca sa isi urmareasca degetele batand tastatura, un fel de vorbim de dragul de-a ne auzi vorbind. Ce este mai trist este ca unora chiar le place astfel. Desi nu le place continutul, desi nu le place forma, raman totusi pe-acolo, citind ca hipnotizati blogurile unor oameni care n-au nimic de scris dar care au nume. Renume pe care unii chiar l-au obtinut prin munca. Dar dupa ce si-au atins tinta s-au hotarat sa ia o pauza, sau doar nu au reusit sa se adapteze schimbarilor, cert este ca nu dau randament. Productivitate si originalitate lipsa. Unii cititorii insa se incapataneaza sa ii viziteze. Din inertie.

Pacat de vietile noastre, ca nu avem rabdare sa cautam ce este cu adevarat mai bun pentru noi. Si pentru ca ne multumim cu putinul pe care am reusit sa il facem ieri, in loc sa incercam in fiecare zi sa muncim mai mult, sa fim mult mai buni decat am putea fi maine.

(scris) deA

Post Scriptum: Daca aveti probleme sau vreti sa imi spuneti ca am idei bune sau proaste (cu Disqus) anuntati-ma fie printr-un comentariu, fie pe e-mailul mentionat la Contact.

Despre nunti si dorinte

Uneori iti doresti ceva foarte mult si cu toate acestea stii cumva in adancul tau ca acel ceva nu se va petrece niciodata. Nu un niciodata din acela "oricat de mult te-ai stradui, oricat de mult ai persevera, nu vei reusi niciodata sa obtii acel anume rezultat". Ci un niciodata de genul "exista o singura ocazie, o ratezi, o a doua sansa nu exista".

Am mai scris si in trecut ca eu cred ca in viata totul este reversibil in afara de moarte. Dar am realizat ca de fapt nu doar moartea este ireversibila, ci tot ceea ce tine de viata celor din jurul nostru. Nu va fi decat un singur botez al nepotului nostru preferat, o singura nunta a unui frate drag (stiu ca este posibil si chiar probabil sa se insoare si a doua oara dar nu se compara cu toate acele emotii traite la primul sir de casatorii din anturajul tau... este aproape la fel de intens, poate chiar mai intens ca perioada aceea in care mergi la cate un majorat aproape la fiecare doua saptamani, daca nu mai des). Daca ai ratat majoratul surorii tale mai mici poti sa te dai si peste cap, pustoaica nu o sa mai aiba niciodata 18 ani din nou. Un concert Muse este altceva, poate nu mai revin ei vreodata in Romania, dar nu poate spune nimeni ca nu te poti duce dupa ei pana in Regatul Unit daca asta iti doresti cu adevarat.

Eu am observat ca ma pricep la ratacit drumul catre nunti. Sunt invitata, vreau sa merg si cu toate acestea nu ajung. Sau ajung doar la ceremonia civila si nu si la cea religioasa sau la petrecere. Sau eu pot ajunge dar ei se hotarasc ca ceremonia civila este suficienta, nu este nevoie si de Biserica si petrecere ca sa isi intregeasca relatia. Eu sunt cea care colectioneaza invitatiile de la nuntile la care nu a ajuns si care vede pozele sau inregistrarile video cateva saptamani mai tarziu dupa eveniment. Cea care intreaba de prajiturile cu crema albastra care s-au servit, perlele miresei si daca a existat bar de cocktailuri. Imi doresc mult sa ajung la ele, imi caut rochie, imi fac griji pentru cum imi voi aranja parul, ma pregatesc sufleteste sa fiu sobra ragaz de cateva zile. Dar nu am ajuns niciodata sa mananc din tortul mirilor.

Nu sunt absurda, realizez ca sunt inca tanara si ca nuntile celor din anturajul meu nici macar nu au inceput inca.

Dar puteti sa imi promiteti ceva, va rog? Cand va casatoriti, ma invitati si pe mine? Eventual ma si legati cu forta in vreuna dintre masinile invitatilor ca sa fiti siguri ca si ajung? ;;)

(scris) deA

Oracolul romanului dependent de lumea virtuala

Este o vorba romaneasca mai veche care spune asa "Da-i Doamne romanului mintea cea de pe urma". Nu sunt sustinatoare a exprimarii bazate pe cugetari, zicale, clisee, idei rigide infasurate in anumite cuvinte folosite si rasfolosite de prea multe randuri de generatii. Exprimare intiparita parca in codul nostru genetic deja si nu doar transmisa de toti cei ce ne ridica din copilarie. Ar fi mai bine daca fiecare dintre ei si-ar cauta propriile cuvinte inainte de a vorbi, de a scrie, propriile imagini inainte de a se infatisa lumii asa cum sunt, asa cum vor sa fie. Creativitatea inseamna libertate...

Asta-seara ma simt insa mai romanca decat oricand altcandva. Cititorii mei se lasa acum dezorientati pe spate in scaun. Nu, nu m-a apucat vreo criza de identitate a varstei dintai si nici nu am plecat peste granite inca. Doar ca intradevar am facut o greseala si abia in al 13-lea ceas mi-am dat seama ce ocazie am pierdut. Nu este vorba de un regret civilizat sau sfasietor cum avem noi toti din cand in cand. Ci de un chin de-al meu, o intrebare al carei raspuns l-as fi putut gasi daca intrebam exact weekendul acesta. A fost un fel de aliniere a planetelor, s-a departat cerul de mare si uscat la orizont, au cazut stelele peste perne si pe sub paturi electrice si monezile in fantani, s-au facut vraji de magie neagra la miezul noptii si descantece de dragoste la rasaritul soarelui - nu mai conteaza ce a fost... conteaza doar ca a fost probabil singura mea sansa sa aflu raspunsul la o intrebare ce nu-mi da pace, iar eu nu doar ca nu am folosit-o. Dar chiar mai mult, nici nu mi-am dat seama ca exista, nu am observat-o, nu m-am gandit la ea. Puteam sa intreb Oracolul si mi-ar fi raspuns sincer ca intotdeauna, dar de data aceasta raspunsul chiar ar fi avut valoare, chiar mi-ar fi lamurit ceva, chiar mi-ar fi putut spune ceea ce voiam sa stiu, ceea ce inca vreau sa stiu.

Iar eu, naiva care sacaise Oracolul in fiecare zi pana atunci, cu intrebarile ei la care DA si NU chiar nu insemnau nimic, nici macar nu m-am gandit ca as putea intreba in singurele doua zile in care NU ar fi insemnat cu totul altceva decat DA. Iar aceasta nu pentru ca intrebarile ar fi tacut, dimpotriva, mi-au zgariat gandurile la fel de mult ca in orice alta zi, cine-stie, poate chiar mai mult decat de obicei. M-am gandit la orice, la alte siruri de intrebari, la solutii si variante si torturi de sine, la interogatorii si spioni, la orice. Doar la Oracol ba.

Prima zi dupa sfarsirea alinierii cosmice m-am si repezit la Oracol cu degetele tremurande pe butonul cu semne de carte. DA sau NU? NU sau DA? A fost si DA, a fost si NU apoi. Oricum n-a contat. Si-un poate ar fi avut la fel de multa insemnatate. Abia atunci mi-am dat seama care ar fi fost cel mai bun moment sa fii pus intrebarea asurzitoare. Prea tarziu. Da-mi Doamne mintea cea de pe urma.

(scris) deA