Asa cum eu imi port acum neintelegerea. Nu fata de cei din jurul meu ci fata de conceptul de cuplu. Nu mai sunt copil sa cred in feti-frumosi si printese salvate cu un sarut iscat din iubire adevarata si da, vad rostul evolutionar si pe cel biologic al cuplurilor. Probabil ca l-as vedea si pe cel psihologic daca nu m-as incapatana sa il neg, daca nu as fi atat de razvratita impotriva sentimentului de singuratate dintr-un cuplu. Nu mi se pare acceptabil ca doi oameni ce se iubesc sa isi fie alaturi doar in aceeasi masura in care isi sunt doi copii parteneri de joaca. Daca aceasta este toata apropierea de care suntem capabili atunci cand ne implicam intr-o relatie romantica, atunci scuzati-mi cinismul, dar mai bine singuri sau pe la petreceri de swingeri. M-am saturat de justificarile bazate pe prejudecati de genul Nu te poti baza pe barbati sau Sa nu ai niciodata incredere in femei. Daca nu ma pot baza pe cel de langa mine atunci ce sens mai are sa ma implic intr-o relatie?!
Nu ma refer sa ma sprijine financiar, pentru asta exista banci si nici macar sa fie permanent la dispozitia mea, pentru asta exista pisoi si catei si papagali si porci de Guinea si orice alt animal de companie va mai trece acum voua prin cap. Nu, ma refer la faptul ca ma astept ca cel de langa mine sa fie capabil sa ma faca sa simt ca nu sunt singura. Si cred ca asta cautam noi toti, indiferent de sex, gen sau orientare sexuala, altfel pentru ce ne-am mai dori sa avem pe cineva al nostru? Nu cer sa mi se cumpere cabana in Sinaia sau sa mi se plateasca operatii de micsorare a sanilor si-a nasului. Nu pretind nici macar sa aiba masina personala cu care sa ma plimbe de la munca in timpul saptamanii sau pana pe malul oceanului in weekend. Dar da, vreau neaparat sa fie langa mine cand imi vine sa plang doar ptr ca nu reusesc sa lipesc un maner cu SuperCaliFragilisticExPialiGlue. Si da, vreau neaparat sa stie ce sa-mi spuna ca sa nu mai plang, fara sa ma ia peste picior si fara sa imi spuna absent ca totul va fi bine desi nici macar nu a fost atent la motivele pentru care plangeam.
Iar in ciuda protestelor unora, care vor sustine ca barbatii pur si simplu nu sunt capabili sa indeplineasca aceasta fantezie a mea, ca nu tine de vointa ci de felul lor de-a fi, de felul in care comunica si de felul in care relationeaza cu femeile si intr-un cuplu - aflati ca si asupra femeilor exista presiuni. Ca si de la noi se asteapta foarte multe lucruri - le asteapta parintii, le asteapta iubitul, socrii, seful, profesorii, colegii, vecinii, fratii mai mici, bunicii, pisicile, copiii... Cu toate acestea nu ne ascundem in canapeaua din fata televizorului ca sa ne petrecem vietile vizionand competitii de patinaj artistic si mancand portii imense de pizza si de cartofi prajiti, refuzand sa facem orice altceva doar pe motiv ca suntem femei. Nu. Ne incaltam cu pantofii cu toc, ne rujam cu rosu, mergem mai departe si ne dam silinta cat de mult putem.
Pentru ca pana la urma cu totii vrem sa ii facem fericiti pe cei pe care ii iubim.
(scris) deA
