Majoritatea celor care scriu articole in blogosfera nu o fac atunci cand sunt raniti. Cand sunt nervosi. Cand sunt fericiti. Cand plang. Cand vor sa uite. Cand vor sa fie iertati. Scriu ca intr-o gazeta, articole de interes general care de fapt nu intereseaza pe nimeni. Scriu lucruri banale citite de oameni plictisiti dar care se cred ca mai speciali, mai buni daca citesc bloguri. Oameni care cred ca in sfarsit si-au gasit un curent de moda in care se pot incadra si ei confortabil. Oameni care nu stiu cum sa faca sa se adapteze mai bine lumii in care traiesc si oameni care nu stiu cum sa faca sa devina mai cunoscuti in lumea in care traiesc. Oameni care nici ei macar nu isi dau seama de ce urmaresc psihotic un blog, il citesc pe nerasuflate pe autor, il idolatrizeaza si ii sorb literele. Oameni peste care, din fericire, eu nu dau aici. Pentru ca nu scriu nimic pentru ei. Eu inca scriu cand sunt tradata. Eu inca scriu cand sunt lovita. Eu inca scriu cand nu sunt inteleasa... chiar daca si ceea ce scriu poate trece la fel de neinteles pe langa cei carora le este adresat...
Pentru ca daca ar intelege, ar fi in stare sa imi respecte alegerile. Fara sa mi le puna la indoiala. Pentru ca nu ar reusi sa ma faca sa ma simt ca un copil de gradinita. Un copil ascuns intr-un colt, pe care il vezi jucandu-se cu o papusa de carpa, genul acela de papusa atat de urata incat nimeni altul nu s-ar juca cu ea, dar pe care copilul acesta o ascunde totusi la piept. Si atunci in loc sa vrei sa il lasi in pace, te duci si ii smulgi jucaria din mana doar ca sa o poti arata tuturor.
Cat noroc avem noi, oamenii, cetatenii acestei lumi paradisiace, ca violul acesta psihologic inca nu este criminalizat nicaieri pe planeta noastra.
(scris)deA
