Etapele dezvoltarii psihosexuale si fixatia pe alternativa

Daca Freud ar mai trai azi, i s-ar invarti capul pe umeri ca un titirez incercand sa dea de capul problemelor domnisoarei de pe canapeaua dungata, adica a autoarei blogului aici deschis. Nu pentru ca as avea eu chiar atat de multe probleme psihice, cat pentru ca i-ar fi aproape imposibil sa ma incadreaze intr-una din etapele dezvoltarii psihosexuale, sau mai bine zis, doar intr-una din aceste etape. Nu ma desprind de mama, am nevoie de ceilalti ca sa ma identific pe mine, mai degraba decat ca sa ii identific pe ei; dar totusi sunt obsedata de ordine si organizare, anusul mi se pare un punct cu o senzualitate puternica, sunt sadica si masochista si totodata activitatea sexuala mi se pare mai degraba o chestiune legata de control si putere decat de intimitate si relationare. Un lucru i-ar fi sigur, nu am reusit sa ajung in etapa genitala (desi va garantez ca sunt mult mai matura decat in urma cu vreun an) dar cu siguranta nu ar reusi sa isi dea seama daca am ramas fixata pe etapa orala, pe cea anala sau pe cea falica.

Multi sunt cei care contesta rezultatele muncii de cercetare si a teoriilor lui Freud. Si chiar si eu sunt convinsa ca trasaturile mentionate mai sus fie tin de temperamentul meu, fie sunt consecinta anumitor evenimente din viata mea de pana acum si mai putin caracteristici ale unor etape naturale prin care am trecut cu totii si in care eu as fi ramas aparent cu o mana, un picior, un ceva blocat prin ele.

Asa ca nu, cel mai probabil nu sunt fixata pe niciuna din aceste etape, cat mai degraba pe o anumita persoana, sau eventual pe ce simboliza ea. In alte cuvinte, ma obsedeaza o persoana a carei existente ar trebui sa imi fie indiferenta. O persoana pe care creierul meu se hotarase sa o accepte intr-un anume fel si depusese atat de mult efort in acceptarea aceea incat acum ca am o cu totul alta relatie cu ea nu mai reusesc sa ma adaptez la noua situatie. Inainte sa cunosc persoana in cauza, mi-am facut un parcurs mintal al intregului nostru viitor; am construit cel mai trist scenariu posibil, decor al relatiei mele cu acea persoana si m-am adaptat pe mine toata la acel scenariu. Atat de sumbru a fost insa scenariul incat nu am crutat nicio resursa interioara din a ma adapta la ceea ce presupuneam eu ca avea sa urmeze. Am apasat butonul, am daramat prima piesa de domino si am ramas pe margine sa privesc. Nu anticipasem ca una dintre piese va fi la distanta prea mare de urmatoarea si ca va opri astfel intreg jocul. Nu anticipasem ca nici macar o treime dintre piese nu se vor fi daramat inainte sa se opreasca sunetul placutelor cazand. Nu anticipasem ca totul se va schimba atat de repede. Si iata-ma acum pregatita pentru un intreg dezastru relational si complet daramata de vestile bune. Prin urmare, bietul meu psihic, ca sa se descurce cu un asemenea soc, a facut ce face psihicul oricarui om atunci cand este nevoit sa faca fata unei incarcaturi emotionale mult prea puternice. Isi activeaza mecanismele de aparare si intra in faza de negare. In cazul meu - "Nu, imposibil sa se fii intamplat asa. E prea pozitiv evenimentul. Cu siguranta nu mi s-a intamplat asta tocmai mie."

Celor care inca mai priveau prin fereastra aceasta, asteptand sa ma mai vada miscand printre canapelele si botoseii mintii mele, printre clepsidre si manusi, evantaie si portjartiere, cani cu supa si cupe de frisca, camee si cafele, le cer scuze ca am ratacit printre nori si oceane atata vreme si ca i-am regasit de-abia acum. Nu promit nimic, doar cer. Un drog. Sa scriu. Sa o uit.

Amin.

(scris) deA