Altii ne sunt potriviti. Dar prietenii ne spun ca ne inselam. Ni-i descriu in cele mai sumbre culori, ne insira toate defectele lor, ne spun subtil ca oamenii aceia care noua ne dau fiori chiar si cand ni se ating doar varfurile degetelor, sunt de fapt la fel de potriviti cu noi ca si ... cainele cu pisica. Si pe mine m-ar bufni rasul pentru ca eu am avut mereu prin casa si un caine si-o pisica si s-au inteles intotdeauna de minune, uneori chiar mai bine decat doua pisici intre ele. Totusi prietenii acestia de incredere sunt foarte creativi si gasesc multe modalitati prin care oamenii la care poftim noi ne-ar putea rani. Iar descrierile lor sunt intodeauna sugestive si colorate - ca o serie de povesti scrise de Fratii Grimm.
In definitiv, doua treimi dintre oamenii din jurul nostru nu ne sunt recomandati. Desi dintre acestia doar jumatate ne sunt cu adevarat nocivi. Dar oare reusim vreodata sa ii distingem pe unii de ceilalti inainte sa fie prea tarziu? Reusim sa distingem tremurul de spaima de cel de pasiune inainte sa moara increderea din noi? Si pe masura ce trece timpul ajungem sa iubim cu adevarat sau doar ne scufundam in sindromul Stockholm?
Daca toti iti spun ca cel de care esti indragostit are n defecte si ca te va rani cu siguranta, ce faci? Renunti pentru ca stii ca ei iti vor binele? Cum iti dai seama ca te inseli si daca te inseli? Cum ii distingi pe cei ce nu ti se potrivesc de cei despre care doar ti se spune ca nu ti se potrivesc?
(scris) deA


