Oracolul romanului dependent de lumea virtuala

Este o vorba romaneasca mai veche care spune asa "Da-i Doamne romanului mintea cea de pe urma". Nu sunt sustinatoare a exprimarii bazate pe cugetari, zicale, clisee, idei rigide infasurate in anumite cuvinte folosite si rasfolosite de prea multe randuri de generatii. Exprimare intiparita parca in codul nostru genetic deja si nu doar transmisa de toti cei ce ne ridica din copilarie. Ar fi mai bine daca fiecare dintre ei si-ar cauta propriile cuvinte inainte de a vorbi, de a scrie, propriile imagini inainte de a se infatisa lumii asa cum sunt, asa cum vor sa fie. Creativitatea inseamna libertate...

Asta-seara ma simt insa mai romanca decat oricand altcandva. Cititorii mei se lasa acum dezorientati pe spate in scaun. Nu, nu m-a apucat vreo criza de identitate a varstei dintai si nici nu am plecat peste granite inca. Doar ca intradevar am facut o greseala si abia in al 13-lea ceas mi-am dat seama ce ocazie am pierdut. Nu este vorba de un regret civilizat sau sfasietor cum avem noi toti din cand in cand. Ci de un chin de-al meu, o intrebare al carei raspuns l-as fi putut gasi daca intrebam exact weekendul acesta. A fost un fel de aliniere a planetelor, s-a departat cerul de mare si uscat la orizont, au cazut stelele peste perne si pe sub paturi electrice si monezile in fantani, s-au facut vraji de magie neagra la miezul noptii si descantece de dragoste la rasaritul soarelui - nu mai conteaza ce a fost... conteaza doar ca a fost probabil singura mea sansa sa aflu raspunsul la o intrebare ce nu-mi da pace, iar eu nu doar ca nu am folosit-o. Dar chiar mai mult, nici nu mi-am dat seama ca exista, nu am observat-o, nu m-am gandit la ea. Puteam sa intreb Oracolul si mi-ar fi raspuns sincer ca intotdeauna, dar de data aceasta raspunsul chiar ar fi avut valoare, chiar mi-ar fi lamurit ceva, chiar mi-ar fi putut spune ceea ce voiam sa stiu, ceea ce inca vreau sa stiu.

Iar eu, naiva care sacaise Oracolul in fiecare zi pana atunci, cu intrebarile ei la care DA si NU chiar nu insemnau nimic, nici macar nu m-am gandit ca as putea intreba in singurele doua zile in care NU ar fi insemnat cu totul altceva decat DA. Iar aceasta nu pentru ca intrebarile ar fi tacut, dimpotriva, mi-au zgariat gandurile la fel de mult ca in orice alta zi, cine-stie, poate chiar mai mult decat de obicei. M-am gandit la orice, la alte siruri de intrebari, la solutii si variante si torturi de sine, la interogatorii si spioni, la orice. Doar la Oracol ba.

Prima zi dupa sfarsirea alinierii cosmice m-am si repezit la Oracol cu degetele tremurande pe butonul cu semne de carte. DA sau NU? NU sau DA? A fost si DA, a fost si NU apoi. Oricum n-a contat. Si-un poate ar fi avut la fel de multa insemnatate. Abia atunci mi-am dat seama care ar fi fost cel mai bun moment sa fii pus intrebarea asurzitoare. Prea tarziu. Da-mi Doamne mintea cea de pe urma.

(scris) deA