Levantica, mure si ceai

Mereu mi-au placut ochii negri. Iar cei caprui m-au vrajit. Si sunt fascinata de privirea cu iz de peruzea. Da... sunt una dintre persoanele acelea care se lasa impresionate de privirea celui din fata lor. Pe-a mea am considerat-o mereu comuna. Nu de gheata, nu calda, nu aromata... Dar asta-seara as aprinde pe masa doua lumanari mirosind a levantica si te-as cauta cu ochii caprui printre umbrele pe care am ales amandoi sa le agatam in dulap intre noi.

Te-as cauta cu privirea lucind a mure dulci in fiecare oglinda din viata mea, in fiecare greseala, in fiecare minune. Te-as vedea cu varful degetelor si cu buzele. Te-as alege dintre cele mai frumoase vise imposibile ale mele... dintre cele mai terifiante cosmare ale mele. M-as teme ca ai fi acelasi dintotdeauna, as spera sa fii neschimbat.

Vezi tu, eu nu sunt eu, de fapt. Nu am cum. Pentru ca o eu nu exista - sunt doar iluzii de voal si dantela care adie de la o stanca la alta... sunt doar iluzii care indeplinesc fanteziile celor ce se mint ca ma cunosc. Eu inca ma caut. Si ma tem ca n-am sa reusesc sa ma gasesc niciodata. Ma tem ca voi imbatrani, ca voi ajunge la varsta la care nimic nu va mai conta in afara de trecut iar eu nu voi avea nici macar asta. Trecutul meu ar putea fi doar o ratacire pe trepte urcate si coborate, urcate si coborate, din nou si din nou... totul in cautarea unui eu mai bun, un eu care sa reuseasca sa ma faca fericita. O eu pe care sa o gusti si sa te faca sa iti lingi buzele, sa vrei mai mult, intotdeauna mai mult, sa nu te saturi niciodata.

Si mai este un impediment. Nu cred ca exista cineva care sa isi poata savura ceaiul de la distanta, fara sa atinga portelanul cestii de buze. Iar eu nu mai stiu cum sa te las sa te apropii. As incerca sa te imbratisez dar nu ajung sa te cuprind de toate umbrele care te inconjoara. Toate umbrele pe care le-ai lasat sa se strecoare intre noi... toate umbrele carora eu le-am deschis apoi usa larg si le-am strigat ca pieptul tau este cald si liber sa le primeasca. M-am priceput de minune la asta. Mereu am stiut cum sa alung viata din jurul meu. Ma gandesc sa dau si lectii in asa ceva, sa imi impartasesc talentul si cunostiintele cu naivii. Dar cum sa aduc oamenii in viata mea, cum sa ii leg de mine cu funde rosii si cum sa ii fac sa ma pastreze, asta ma depaseste. Pentru o clipa... poate chiar pentru cateva, am simtit ca totul era neschimbat. Dar stim amandoi ca era o minciuna. Ca totul este schimbat. Ca de fapt dansam un dans stangaci, ca mimam atingeri cunoscute cand de fapt de-abia incepem sa ne cunoastem. Iar eu ma tem ca armonia nu este pentru mine, ca nu o voi gasi niciodata.

(scris) deA