Singura si singurul

Oare ce simti atunci cand dintr-o data, dupa ani de rasfat si pozitie privilegiata, nu mai esti singur la parinti? Ai un nod in stomac? Privesti nou-nascutul cu ochi mari, mirati iar angoasa din tine este atat de mare, atat de acuta, incat e ca un reflux, se intoarce in tine, spre tine, din tine. Iti mesteci obrazul interior si te intrebi unde ai fost si unde vei ajunge. Evident, vei fi mereu copilul parintilor tai, dar nu vei mai fi unicul lor copil. Te vor iubi in continuare, vor continua sa iti vorbeasca, sa te asculte si sa te certe. Dar nu vei mai fi niciodata copilul lor, ci unul dintre copiii lor. Simti ca lumea se sfarseste si intr-un fel chiar asa si este. Lumea ta, asa cum obisnuiai sa o stii, este pe cale sa inceteze a mai exista.

Varsta iti determina reactia la o asemenea inlocuire. Simtirea e aceeasi, dar totusi, ratiunea, indoctrinata de cutumele societatii, te va impiedica sa iti plangi rana intocmai cum ar face un copil. Dar orice fata, orice femeie isi aminteste cand prima colega de banca a plecat la joaca cu altcineva. Intri cu ea pe usa scolii in prima zi departe de mama, de acasa si de papusi. Parintii zambitori va impreuneaza manutele inca din curte si intr-un fel inca te mai simti in siguranta cu ea, chiar si dupa ce parintii au ramas in afara necunoscutului. Doar ca intr-o zi ea se joaca cu altcineva sau ii povesteste unei alte colege cat de mult ii place ei de baiatul brunet pe care l-a cunoscut de curand. Esti geloasa, dar nu mai poti face nimic. Ea nu mai este a ta asa cum obisnuia a fi. O cearta, un zvon, o invidie, o julitura pe genunchi. Si gata, ea nu mai e a ta iar tu nu mai esti a ei. Este ciudat. Vei fi mereu fetita cu care se tinea de mana cand a intrat prima data intr-o sala de curs, fetita cu care impartea hainutele papusilor si care ii repara ursuletul de prins in piept, pe uniforma. Dar nu mai esti prietena ei cea mai buna de acum. Esti precum perechea aceea superba de pantofiori negri, de lac, cu inimioare albe pe varf, micuti, ca de balerina, dar care nu i se mai potrivesc acum. Si cu o lacrima in coltul ochiului recunosti ca este dureros sa porti asa ceva.

La fel de dureros ca zambetul amar pe care un tanar il are, realizand ca iubita sa il neglijeaza cand sunt la aceeasi masa, pentru ca vorbeste cu cel de langa ea. Fosta iubita, de fapt. Iti povesteste zambitoare nimicuri si te asculta fascinata, dar cand el ia loc langa ea, isi pune mana stanga pe piciorul lui si ii surade cald. Din cand in cand ii mai scapa cate o privire si catre tine, iti zambeste fugar si iti raspunde la vreo intrebare auzita in treacat. Dar si cuvintele si zambetele sunt mai putine acum ca el este langa ea. Zambesti din nou si incerci sa te convingi ca ea este a lui acum asa cum si tu esti sau vei fi al alteia. Chiar daca amandoi v-ati oferit virginitatea unul altuia, demult, cand inca erati inocenti si credeati in fluturi si scoici si ochii albastrii. Taci prelung si te consolezi cu faptul ca ai fost primul ei iubit, prima ei iubire adevarata. Vei fi mereu primul ei iubit doar ca niciodata din nou, cel de acum. Te va iubi in continuare, va continua sa iti zambeasca, sa iti vorbeasca, sa te admire. Primul ei iubit, dar nu cel de acum...gandul acesta te urmareste dar ti se pare absurd pentru ca, de fapt, nu te consoleaza cu nimic. Faptul ca ai fost candva cel caruia ii tinea mana stanga pe picior nu schimba tabloul de acum, tablou in care, desi ii face placere sa vorbeasca cu tine, te va ignora incepand din momentul in care va ajunge si el la masa. Si simti un gol in stomac, un gol care te inghite, te soarbe, te arde mocnit. Il simti de fiecare data cand o vezi raspunzand la telefon si te intrebi daca o suna el. Cand stii ca este la o petrecere si te intrebi daca este cu el. Cand va intalniti in strada si ea pleaca grabita si te intrebi daca se intalneste cu el. Universul intradevar moare, absorbit de gaura aceea neagra din tine. Universul tau si al ei impreuna.

(scris) deA