Sa nu ne impiedicam de lipsa de timp

Cum mergeam ieri noapte pe 11 iunie, grabita sa ajung acasa fara sa daruiesc tot continutul gentii vreunui pseudoindian, mi-am imaginat cat de artistic mi s-ar putea agata mie balerinii in sinele tramvaiului. As fi putut cadea ditamai lungana, in fata masinilor ce trec in miez de noapte pe langa Patriarhia Romana si as fi fost la mila pseudoindiencelor ce matura strazile in centrul capitalei si a soferilor de taxi nervosi ca nu doresc sa ma duca o limuzina galbena ca a lor pana acasa.

Perspectiva dependentei de compasiunea copatriotilor mei m-a ingrozit. In primul rand, pentru ca fiind un copil anemic si solitar, mi s-a intamplat de vreo doua ori sa lesin pe strada si sa nu se opreasca nimeni sa ma ridice. In al doilea rand, pentru ca mata curioasa fiind, am vazut de foarte multe ori oameni cazand pe strada langa care abia daca s-au oprit o persoana sau doua si asta la cateva minute dupa incident. Nu in ultimul rand, pentru ca stiu cum obisnuiam si eu sa fiu, m-am privit in oglinda cu nu prea mult timp in urma:

Ma intorceam de la facultate si traversand o straduta am vazut cum cel care traversa de pe trotuarul opus a pasit gresit si a cazut. Probabil am fost singura care a putut anticipa cazatura sa chiar inainte de a se petrece desi nu as fi putut face nimic. Imediat dupa ce omul s-a prabusit, cel putin cinci indivizi i-au sarit in ajutor - sa il ridice, sa il mute de pe strada, sa ii stearga zgarietura de sange si praf, sa ii scuture pantalonii, sa ii adune cumparaturile de pe asfalt inapoi in punga, sa ii dea sa bea apa, sa il consoleze si linisteasca, sa il intrebe daca este nevoie sa cheme o ambulanta sau sa il duca la spital sau acasa. De fapt, toti cei aflati pe cele doua trotuare la acel moment, s-au oprit din drumul lor, au uitat de problemele si gandurile lor, au renuntat la preocuparile lor mai mult sau mai putin importante si cu un altruism natural si-au transformat in unica prioritate binele unui strain care se impiedicase in strada. Toti, mai putin unul singur. Mai bine scris, una singura - eu, ca orice roman care nu se dezice de epoca in care traieste, sunt mereu ocupata, mereu grabita, mereu in lipsa de timp pentru o viata traita in graba. Am mereu un loc unde trebuie neaparat sa ajung si unde sunt mereu in intarziere, am intotdeauna ceva de facut pentru care termenul limita este palpabil, atat de dureros de apropiat este. Am intotdeauna ceva de terminat inainte de un anumit punct in timp. Nouazeci la suta din vremea mea, mi-o petrec suferind ca viata mea se contracta, nervoasa, agitata, lipsita de ore suficiente in zi pentru tot ceea ce am de facut. Rasuflarile imi sunt numarate si cronometrate si trupul se subtiaza cu aceleasi cuvinte scrijelite constant pe piele - Nu am timp sa traiesc viata aceasta.

Nu regret ca nu m-am oprit sa il ajut pe omul acela. Stiu ca ar fi trebuit sa o fac; stiam si atunci. Dar stiam ca nu am timp; stiu si acum ca nu as fi avut. Dar regret ca nu m-am intors un minut mai tarziu cand am vrut sa o fac. Acum mi-as face timp. Pentru ca timpul nostru este doar al nostru spre folosire. Pentru ca vietile noastre sunt doar ale noastre, indiferent daca stim aceasta sau nu. Si de obicei aflam mult prea tarziu. Aflam abia cand nu mai conteaza.

(scris) deA

P.S. : Si nu, nu am timp sa scriu despre moartea lui Michael Jackson(26 iunie 2009), dupa cum nici altii nu au timp sa scrie despre moarte lui Farrah Fawcett (25 iunie 2009), pentru ca a ei aduce mai putin trafic. Si nu am timp sa scriu despre moartea lui pentru ca adevarul este ca imi pasa de aceasta exact cat i-a pasat lui de nasterea mea.