For the love of Jazz

Doar un zeu poate sa aiba vocea aceasta, gandea ea, pe masura ce isi indeparta privirea de la teancul de foi de pe masa. Privi in fereastra din fata ei asteptand parca sa zareasca o umbra in spatele ei, desi stia ca nimeni nu ii privea peste umar cifrele de pe monitor, ca nimeni nu fuma tacut in spatele ei, ca nimeni nu avea sa o sarute pe ceafa dezgolita ca apoi sa se bage sub patura bej de pe pat. Stia. Da, stia aceste lucruri, dar nu voia sa le accepte. Cine ar vrea sa accepte ca la 27 ani este tot singura, ca nu a iubit niciodata un barbat cu adevarat, ca niciun barbat nu a luptat niciodata pentru ea? Cum ar putea sa accepte ca avea sa fie mereu doar ea, impreuna cu dosarele ei, notebook-ul, cafeau rece si vocea aceea de zeu cazut.

Jazz...multe jazz si o cafea cu mult Amaretti. Si pricomigdale lasate pe marginea farfuriutei de cafea. Dar o asemenea seara ar fi costat-o prea mult. Mult mai mult decat isi permitea ea sa plateasca. NU se punea problema de bani sau de timp. Nici macar de dosarele care nu se epuizau niciodata ci aveau acest efect doar asupra omului din spatele lor. Nu... problema era ca intre toate acele cupluri indragostite si acele grupuri de prieteni extatici, ea avea sa fie singura. O femeie de 27 ani, singura printre straini, inghitind cu noduri dintr-o cafea amaruie, singura la masa, singura pe lume, batand cu piciorul ritmul senzual al muzicii. Iar pentru tot acest chin alt chin sa faca fata procesului de "nu am cu ce ma imbraca ca sa nu arat ca o scapata de la azilul de batrani".