I'm a mess

Cred sincer ca daca aș avea o menajeră, aș fi mult mai ordonată. Mi-ar fi rușine de femeia aceea care ar veni în fiecare săptămână să strângă după mine și mereu m-aș întreba: Ce-ar zice Tanța dacă ar vedea cum mi-am lăsat hainele împrăștiate?

Indiferent ce salariu i-aș plăti, m-aș gândi, ei bine, o plătesc pe femeia aceea să își facă meseria, nu să o umiliesc eu în fel și mod doar pentru că are nevoie de câțiva bănuți.

M-ar urmări gândul că atunci când intră pe ușă și vede dezastrul rămas în urma mea se gândește doar: ”Ce fată leneșă, intră seara în casă, își lasă lucrurile pe unde apucă și se bagă în pat.” Pentru că acesta este adevărul. Camera mea arată mereu ca și cum ar fi trecut diavolul tasmanian prin ea. Desigur, am zilele mele în care îmi fac ordine, apoi pentru căteva zile este curățenie, iar apoi se instalează din nou haosul în lumea mea.

Știind însă că marți, de la 11AM, vine Tanța pe la mine, aș avea grijă să las ordine în lucruri, să fie totul pus la locul lui, patul făcut, ordine în sertare, să duc gunoiul, să bag o mașină de rufe. Și un post-it pe ușa șifonierului: ”Am fost cuminte săptămâna aceasta, tanti Tanța. Nu cred că e nevoie de mai mult de o tură cu aspiratorul. Găsiți pe sârmă hainele care sunt de călcat. Vedeți dumneavoastră dacă e nevoie să ștergem geamurile sau aragazul sau să dezghețăm frigiderul. Săru-mâna, Andreea”.

Evident, nu am menajeră. Așa că arunc hainele pe fotoliu timp de 6 zile pe săptămână, iar în a șaptea le dau la spălat. Nu calc niciodată nimic, în primul rând pentru că nu am văzut utilitatea unui fier de călcat deci nu mi-am cumpărat niciodată unul. Iar în al doilea rând pentru că mi-e teamă de fierul de călcat. Gătesc mâncare sănătoasă pentru că nu mănânc prăjeli - mi-e frică să prăjesc ceva. Prefer să îmi cumpăr haine noi decât să le spăl pe cele pe care le am (stiu, face parte din ”paradoxul Lorelai”). Nu pentru că mi-ar fi lene, ci pentru că niciodată nu găsesc momentul potrivit. Am mereu un pachet de biscuiți, Red Bull și o carte lângă pat. Iar dacă lucrez la ceva, am cărți și hârtii în pat cu mine. Iar notebook-ul nu cred că a stat vreodată pe birou - adorm cu el lângă mine cum ar adormi un copil cu un urs de pluș. Sunt dezordonată și ciudată, iar de la o vreme nu mai văd nici rostul la a păstra aparențele, la a părea că sunt altfel decât sunt, la a părea normală. La a părea că sunt așa cum ar trebui să fiu.

(scris) deA

Zece lucruri nu imi plac la o relație *romantică*

Când vine vorba de relații romantice sunt complet alta decât cea pe care o știm și o iubim cu toții. În primul rând, nu suport să mi se spună ce să fac. Când să mă trezesc, când să mă culc, cât să mănânc, cât să muncesc și cât să dorm.

După cum nu tolerez să fiu interogată ce am făcut - unde am fost, ce fac toată ziua, ce fac noaptea, unde plec și când mă întorc. Nu răspund la telefoane abuzive si nu dau explicații de ce nu am răspuns.

Nu vreau să mi se impună să mă încred în cineva, să mi se ceară să depind de cineva care la proxima ocazie își va uita toate promisiunile și responsabilitățile și mă va dezamăgi.

Nu reacționez bine la interdicții, restricții, limite și nu accept că a fi implicată într-o relație romantică cu o anumită persoană înseamnă că de acum înainte la orice eveniment, concert, expozitie, concediu, petrecere la care voi merge, voi avea voie să merg doar însoțită de acea persoană.

Nu imi plac crizele de gelozie. Chiar dacă tachinez și glumesc în legătură cu orice subiect, în definitiv, oricine ar fi într-o relație cu mine are dreptul în continuare să se uite după alte individe, să placă alte individe, să fie apropriat de alte persoane. Dar dacă în privința aceasta nu există reciprocitate, atunci clar eu sunt o fraieră iar celălalt, un măgar misogin și egoist.

Știu că nu sunt perfectă și nu mă deranjează când sunt criticată atâta timp căt merit aceasta și căt există argumente reale pentru criticile aduse-mi. Dar aici pun punct. Dacă ești într-o relație cu mine, nu ești și într-o relație cu familia mea, prietenii mei, animalele mele. Nu ai niciun drept să îi critici pe ai mei.

Nu caut un frate siamez deci nu îmi pasă că ne plac lucruri diferite. Totuși există o diferență între a spune că nu îti place ceva ce îmi place mie și a spune că ceea ce îmi place mie este de rahat. Așa, doar pentru că îmi place mie.

Sunt la linia perfectă de echilibru între organizare maniacă și fantezie nețărmuită. Prin urmare nu am nevoie de nimeni care să îmi plănuiască viața mea pentru mine. Nu vreau să aud pe nimeni declarându-mi că mă iubește doar pentru a avea prilejul să îmi spună ce voi face miercurea viitoare, unde voi fi luna viitoare, unde îmi voi petrece sărbatorile următoare, ce voi face la următoarea petrecere, cât voi munci, cât mă voi îngrășa sau cât voi slăbi, cu ce mă voi îmbrăca sau încălța, cât timp voi petrece în fața PC-ului și despre cum ar trebui să decurgă restul viitorului meu.

O relație romantică nu este doar un alt fel de a spune ”sclavie”. Nu sunt nici bucătăreasă, nici spălătoreasă, nici menajeră, nici chelneriță - și mai ales, nu ca hobby-uri. Și pe aceeași notă, nu tolerez să fiu desconsiderată - a critica constructiv nu este același lucru cu a jigni nemotivat tot ceea ce sunt, tot ceea ce fac, tot ceea ce știu, tot ceea ce îmi place, tot ceea ce scriu și așa mai departe.

În final, nu îmi place să fiu controlată. Și nu mai vreau abuzuri. Nu sunt ”sufletul-pereche” al niciunei persoane care crede că o ceartă este același lucru cu o discuție între doi oameni maturi și că agresivitatea este ceva natural.

(scris) deA

Cautari

La multi ani de ziua mamei

M-am trezit in dimineata aceasta cu gandul la Cristinele lui Alecu Vaida Poenaru si a lui Ovidiu Zotta. Imediat mi-am amintit cum in copilarie sustineam insistent ca Romania nu a dat muzicieni sau scriitori de valoare - ceea ce in alte cuvinte insemna, la vremea aceea, ca nu a dat artisti pe gustul meu. Dar tot atunci citeam romancieri, dramarturgi, poeti pentru care acum am o dragoste netarmuita: Rebreanu, Petrescu, Bacovia, Minulescu, Zotta, Musatescu, Petriceicu-Hasdeu. Si tot acum as fi omniprezenta la concertele Urma, LunaAmara, OCS, daca mi-ar permite granitele. Iar ocazional ma gasesc fredonand Maria Tanase, Nicu Alifantis, Ducu Berti.

Privind in retrospectiva, probabil cautam inconstient o scuza, o explicatie pentru dorinta de a pleca, de a fugi, de a evada. Cliseic, dar a fugi de tine insati e imposibil. Insa cateodata, tot fugind, chiar daca nu ajungi la destinatie, ajungi sa intelegi. Sa inteleg ca pana la urma, au fost si lucruri bune. Lucruri nemaipomenite. Mama m-a invatat sa citesc cu mult inainte sa ajung la scoala - dar mai important, m-a invatat sa iubesc sa citesc. Am fost un copil crescut in permanenta cu un nou volum in mana. Din biblioteca mamei, din cele ale scolilor, din cele metropolitane. Proza, dramartugie, poezie, literatura din toate epocile si de toate genurile, intotdeauna necenzurata. Mi-am petrecut veri intregi asezata pe podea, sub fereastra, citind. Si pe fundal, intotdeauna muzica. Radioul functiona mereu in bucataria mea de copil. Iar atat de mult mi-a intrat in sange acea muzica incat acum ascult muzica cel putin 20ore/zi iar timpul liber mi-e planificat in functie de concerte. Am coloana sonora pentru fiecare moment important al vietii mele.

Asa ca, da, nu a fost niciun tata care sa ma priveasca absolvind liceul. Si mi-am petrecut mult timp incercand sa gasesc un vinovat pentru asta. Ca in final sa gasesc nu un tata, ci doi. Simbolic vorbind, sunt fiica adoptiva a lui Munteanu si Zotta. Si pentru fiecare tata, am cel putin alti cinci unchi.
Pana la urma, in castig sunt eu.

(scris) deA

Avril Lavigne - Innocence