Despre schimbare si pustoaice goth

Se vorbeste mult in prezent despre schimbare - despre teama de schimbare sau despre salvarea prin schimbare. Unii se resemneaza cu gandul ca nimic nu poate fi schimbat, altii se roaga ca lucrurile sa ramana neschimbate. Traim cu iluzia lumii lui Confucius, unde doar cei mai intelepti si cei mai prosti oameni nu se schimba vreodata. Eu cred ca schimbarea nu este o problema de alegere, ci este starea naturala a lucrurilor, este una dintre caracteristicile noastre definitorii. O poti respinge sau ti-o poti dori in secret, te poti schimba pe tine sau poti visa sa schimbi lumea. Dar nu ii poti rezista. Cumva, ceva, undeva se schimba. Constant. Si noi prin consecinta.

De multe ori m-am rugat ca ceva sa se schimbe. De multe ori am regretat asta. Am fost criticata pentru schimbarile facute in mine insami. Am dezamagit si am cucerit. Sunt dependenta de riscurile schimbarii dar in alte momente as vrea sa pot sparge clepsidra - sa ramanem in loc pentru un timp nesfarsit. Alteori mi-am reprosat ca totul se schimba, doar eu stagnez. Cu toate acestea, constientizez ca totul s-a schimbat, uneori incepand cu mine, alteori asimilandu-ma si fiind asimilata de mine pe parcurs.

Vorbind cu un prieten, am o revelatie. Totul pare a fi fost ciclic. Totul a decurs natural si pentru nicio clipa nu am avut senzatia ca tocmai am trecut printr-o situatie ce avea sa cauzeze o modificare semnificativa. Cu toate acestea, cei cu care nu am vrut sau nu am reusit sa pastrez o legatura, nu vor recunoaste in mine soricelul gri sau tipa zgomotoasa, voluntara si entuziasta care am fost in timp. Chiar si eu am perioade pe care mi le amintesc dar cu care cu greu ma identific. Spune-mi acum de Goth si voi zambi incantata, gandindu-ma la femei sexy. Nicidecum la mine insa, la cea care eram la 14 ani, cand de altfel nici nu ma consideram catusi de putin placuta. Pana la urma, nici nu prea erau multi oameni dispusi sa ma placa. Ceea ce nu realizam atunci este ca nu eram doar o pustoaica goth. Reuseam fara niciun efort aparent sa colectionez toate acele caracteristici care te fac de ne-agreat de comunitate.

Eram tocilara si eram un soarece de biblioteca. Socializam putin si citeam foarte mult. Rareori ieseam "in oras" si petreceam putine ore folosind Internetul. Vineri seara invatam geografie si duminica ma jucam jocuri pe PC. Nu stiam nimic despre nimic din ce era in trend, nu cumparam Cool Girl, dar colectionam Cosmo. Ma imbracam ciudat: nu ma interesa ce era la moda intre cei de varsta mea si nu imi pasa daca ma avantajau hainele purtate - imi auto-impuneam uniforma, intr-o scoala in care normalul era parca desprins din revistele pentru adolescenti, ii dispretuiam pe cei care purtau haine colorate, imi placea sa port camasi barbatesti si eram fascinata de hainele pe care nici mama sau bunica mea nu le mai purtau. Ascultam un gen de muzica pe care il mai ascultau doar alte doua persoane din scoala mea si impotriva caruia erau indreptate prea multe prejudecati. Fie nu ma fardam deloc, fie exageram cu creionul dermatograf. Parintii erau divortati si aveam un nume de familie ridicol. Credeam ca urasc barbatii si veneam dintr-o perioada in care imi petreceam timpul liber ascultand tATu. Eram pasionata de tulburarile psihice si criminalii in serie. Injuram si mi-am vopsit parul roscat, apoi brunet la o varsta la care niciuna dintre colegele mele de scoala nu ar fi indraznit sa faca asa ceva(!) (chiar daca fumau si faceau sex :) ). Aveam mereu parul in ochi, un fel de fetita din The Ring; exceptie face un an in care am fost tunsa baieteste. Cand nu citeam, scriam. Sustineam relatiile homosexuale la o varsta la care nici nu cred ca stiam ca exista bisexualitate. Cand nu scriam, visam. Visam la cluburi in care puteai bea si fuma si dansa si asculta muzica in intuneric pana reuseai sa uiti ca exista lume si dincolo de subsolul in care erai, visam la ocean si la drumuri cu trenul, visam la facultate in Anglia, visam o morbiditate si o sete de razbunare care acum mi se par ridicole si greu de inteles.

Daca as scrie un paragraf despre mine, cea din liceu, s-ar crede ca este vorba de sora mea geamana, despre care scriu in timp ce sunt inchisa in podul in care am fost uitata de mai bine de 5-6 ani. Imi amintesc cu tristete de mine de acum 6 ani. Si cu regrete nostalgice de mine, cea din urma cu doi ani. Dar cumva, uneori nesperat, alteori in ciuda vointei mele, reusesc periodic sa imi lepad pielea. Pastrez acelasi nume, dar sunt mereu mai aproape sau mai departe de masurile acestui pat de Procust din mansarda mintii mele, mereu alta. Chiar daca inca imi cumpar hainele bleumarin si negre, fara ca macar sa intentionez. Chiar daca in continuare am bretonul in ochi. Chiar daca in continuare nu reusesc sa respect legea modei cand ma imbrac. Chiar daca inca visez la camasi in carouri rosii barbatesti. Chiar daca sunt in continuare dependenta de muzica si mi-as petrece intreg timpul liber citind, plimbandu-ma in cautare de concerte, sau innoptand in cluburi sufocante. Chiar daca in continuare imi cresc unghiile mai lungi decat majoritatea barbatilor le prefera. Chiar daca sunt masochista, fascinata de tulburari de nutritie, studenta la criminologie si speriata de cat de fragil este psihicul nostru. Chiar daca in continuare vorbesc despre homosexualitate mai mult decat sunt ceilalti dispusi sa ma asculte. Chiar daca inca port dantela neagra si coliere choker. Chiar daca inca nu vreau sa ma casatoresc. Chiar daca inca in secret visez si acum la o eu la care visam si atunci. Mereu alta.

Pentru ca as putea sa ii alung pe unii si sa ii pierd pe altii. Dar cu mine voi trai mereu.

07.05.10

Just 'cause we say so

deA

Pasiune si rutina

Desi nu sunt mare admiratoare a "lepselor" ce nu incita la scris, la aceasta m-am hotarat sa raspund, nu doar pentru ca am primit-o de la Andrei Zahariade ci si pentru ca are potentialul de a ne ajuta sa ne cunoastem mai bine.

Zilele mele par sa semene destul de mult intre ele, dar cu toate aceastea nu sunt plictisitoare cat mai degraba prea scurte.

Dimineata, desi sunt o persoana matinala, ma trezesc foarte greu, am nevoie de doua alarme de ceas si uneori si de telefonul vreunui prieten ca sa reusesc sa ma conving ca da, chiar trebuie sa ma ridic din pat. Cel mai devreme plec din casa la 8.20AM, cel mai tarziu ma intorc candva dupa 6.00PM. Odata ajunsa in casa pornesc notebook-ul, imi pregatesc ceva usor de mancare si uneori o cafea. Imi verific e-mailurile primite si raspund celor urgente, interactionez cu prietenii pe cateva retele sociale sau pe IM, uneori pierd cateva jumatati de ora jucandu-ma pe Steam apoi ma intorc la munca. Daca reusesc sa termin ce am de facut fara sa adorm, incerc sa scriu si un text pe blog desi nu imi face placere sa scriu pentru norma. Daca nu sunt foarte obosita nu reusesc sa adorm fara sa vizionez macar un episod din vreun serial. Dimineata, in graba, in timp ce ma imbrac, verific din nou mesajele de pe retelele sociale si apoi o iau de la capat. Exceptie fac zilele de sambata si duminica, cand de obicei imi fac cumparaturile, ma vad cu prietenii si dorm mai mult. In rest, chiar si atunci am destul de multe lucruri de facut si petrec mult timp in fata notebook-ului.

Stiu ca ca cei ce au citit paragraful de mai sus l-au gasit plictisitor. Si eu il gasesc intocmai. Uneori ma plictisesc chiar si in realitate. Dar am mici doze de pasiune pe care le adaug la ceea ce fac si ele ajuta intotdeauna. Cand pasiunea nu este indeajuns, plusez cu cofeina si cu constientizarea faptului ca acea activitate in care sunt prinsa este ceva ce fie este nevoie ca eu sa finalizez cu succes, fie al carui rezultat este important pentru mine. Si plusez intotdeauna cu ganduri catre prieteni, cu lectura, chiar daca este vorba de un text scurt pe un blog sau cu capitolul vreunui volum ce ma asteapta rabdator sau doar de muzica din casti - aparente maruntisuri, adiuvante pentru motivatie, praf de pasiune.

Jocul continua cu link-uri catre Serban, Andrei si Daniela.

(scris) deA

Pas du tout

Zilele acelea arata precum un monitor lipsit de imagine, un monitor izbindu-ma cu lumina alba si rece, din mijlocul unei incaperi largi si mirosind a morga. Nu am fost niciodata intr-o morga, dar asa trebuie sa miroasa ele, a calm, a tacere, a profesionalism si raceala, a tipat mut, a vointa de-a trai inchisa intr-un borcan plin cu cloroform si cazut de pe raft si spart pe podeaua imaculata si neputincioasa.

Zilele acelea arata ca un rendez-vous pentru care mi-am trimis singura biletul de confirmare. Este o intalnire nesabuita cu o doamna imbracata in negru, intr-o cafenea; ea ma asteapta cu ceaiul in fata, eu i-am promis ca vin si-acum rotesc margelele pe deget si nu ma pot oprii de la a ma duce sa o sorb din priviri. Zilele acelea nu miros a moarte, nici a impacare cu soarta, nici a revolta. Zilele acelea seamana cu o condamnare la moarte pe care mi-am semnat-o singura iar asteptarea mi-o petrec in coma. Trebuia sa mor ca sa ma nasc din nou. Cand te nasti din nou nu te nasti din nimic in lume, nici nu se intampla dupa un travaliu de 12 ore, nici dupa 9 luni de aparare si intuneric binecuvantat. Este un proces lung si costisitor, te consuma pe tine mai inainte de orice altceva. S-ar putea sa mori definitiv inainte sa apuci sa te sfarsesti din nasterea de-a doua.

Zilele acelea arata ca singuratatea. Arata ca o linie ce se leaga de o alta intr-o incercare nefireasca de-a sfida marile si continentele. As vrea sa scriu ca-mi amintesc de picioare albe, in tenisi roz ascunsi sub fuste largi de bumbac galben pal. Dar imi privesc palma, ma uit la peretele alb, citesc cuvintele de pe monitorul luminat si tot ce imi amintesc este tacere si neputinta si strigat si neputinta. Fraze ce nu pot fi rostite si carora tastele nu le pot da sens. Chipuri ce nu pot fi vazute. Teama de a nu cumva sa uiti trecutul cuiva dintre cei ce conteaza, teama de-a nu cumva sa pierzi o farama din prezentul vreunuia dintre cei a caror existenta au schimbat-o pe a ta. Caldura ce nu poate fi stransa la piept. Parca as cauta o lume acolo unde era pustiu. Nu un pustiu ascuns de ceata, nici unul ascuns de intuneric ci unul ce te goleste de pe dinauntru spre lume. Ca intr-o sala de baie unde esti singur cu ecoul vocii tale, singur cu miscarile apei, singur cu aburii. De unde nu poti pleca pentru ca de fapt nu ai unde - nu mai este nimeni dincolo de peretii imbracati in faianta alba si umeda, dincolo de oglinzi, nu mai este nimic.

Zilele acelea arata ca lacrimi cazute pe maini ce zac neputincioase pe tastatura alba.

Zilele acelea arata de parca toate trairile din lume nu ar mai fi putut naste vreun cuvant care sa se faca auzit vreodata.

(scris) deA

Bunny Suicides omorat in scutec

Dupa cum probabil ca va amintiti, pe 3 decembrie, pe Chaospia, am initiat un mic concurs ce se lasa cu un calendar 2010, din seria benzilor desenate cu Bunny Suicides, drept premiu. Regulile au fost destul de simple, cerinta de baza constand in publicarea a minim 15 comentarii la articolele scrise pe acest blog - cel cu cele mai multe comentarii urmand sa castige calendarul.Termenul limita era intradevar 1 ianuarie dar dat fiind faptul ca am trecut eu insami prin doua luni foarte obositoare si frecventa articolelor a fost foarte mica, mi-am luat libertatea de a numara si comentariile publicate dupa acest termen limita.

Ei bine, desi Chaospia a primit nenumarate vizite in acest interval si in ciuda faptului ca multi dintre voi s-au oprit si sa ne impartaseasca parerea lor, nu doar sa o citeasca pe a noastra, niciunul dintre cititorii-comentatori nu a depasit numarul magic de 15 din pacate.

Cele mai multe comentarii au fost lasate de luluts (8 la numar) si sunt tentata sa ii ofer un premiu de consolare desi acest lucru va fi cel putin ciudat, tinand cont ca mai totdeauna sfarsesc prin a-i oferi un astfel de premiu.

Imi pare rau ca nu pot oferi nimanui adevaratul premiu menit pentru acest concurs insa va anunt de pe acum ca va exista o mica provocare pe Chaospia-mi si in aceasta primavara si va doresc tuturor mai mult noroc si mai ales, mai multa perseverenta data viitoare.

(scris)deA

Recunoasteti personajul/situatia?

Kojeve, in corespondenta sa cu Strauss, definea tirania ca un fenomen ce se manifesta atunci cand un numar de cetateni, irelevant daca acesta intruneste o majoritate, sau dimpotriva doar o minoritate, isi impun ideile si actiunile asupra tuturor celorlalti cetateni, idei si actiuni ghidate de o autoritate ce este recunoscuta in mod spontan de catre acest grup de cetateni. In continuare ei isi impun vointa asupra celorlalti fara a exista posibilitatea vreunui consens intre cele doua grupuri, fara a se depune eforturi de a se realiza un compromis intre dorintele lor si fara sa se ia in considerare ideile sau necesitatile determinate de o alta autoritate pe care grupul supus actelor de tiranie, o recunoaste spontan.

Leo Strauss on Tyranny, including the Strauss-Kojeve Correspondence (1991) ed. rev. de Gourevitch, V. si Roth, M.S. New York: Free Press citat in Bauman, Zygmunt (2000) Liquid Modernity. Cambridge: Polity Press

Va suna cumva cunoscut in relatie cu un fenomen asa-zis net superior si favorabil noua prin comparatie cu un regim comunist, care era insa comunist doar prin prejudecatile unora dintre noi la adresa sa?

(scris) deA

Tu intri la apa?

Venim dintr-o perioada in care europenii si americanii au fost laolalta fortati sa-si imbogateasca lexicul cu o noua sintagma: Credit Crunch/Criza financiara/Recession. Numarul de locuri de munca disponibile a intrat la apa, salariile au scazut sau au stagnat, fiecare a incercat sa-si reduca din cheltuieli, multi au renuntat la concedii si la mare parte din timpul lor liber, studentii nu au mai gasit fonduri pentru taxele de scolarizare si s-au vazut nevoiti sa abandoneze cursurile in favoarea unui loc de munca in care se simt limitati, altii au taiat alimentele interzise de pe lista si au slabit mai mult decat si-ar fi dorit sau s-au mutat in case din ce in ce mai mici si mai prost incalzite. Dar probabil ca cel mai dramatic este ca multi si-au pierdut aripile.

Daca in 2008, in Romania inca nici nu stiam ce inseamna expresia "recesiune economica", in UK corespondentul ei britanic simboliza cel mai la moda subiect de conversatie. Eclipsase de mult legendara "stare a vremii", cam de cand incepusera eforturile de a iesi din aceste nisipuri miscatoare. Adevarul este insa ca nu aveau resurse pentru aceasta scapare - inglodati in datorii, obisnuiti sa se imprumute de la banca pentru cele mai banale nevoi, fara niciun suport economic din partea statului catre omul de rand, cu mai toate institutiile traditional ale statului privatizate si deci expuse falimentului, reticenti la a angaja mai multi oameni decat este strict necesar sau la a avea filiale si birouri ale unii firme in mai multe orase dinte cele in care sunt oferite serviciile respectivei companii. 2008 nu a fost cel mai frumos an de petrecut de catre un roman intr-un orasel britanic. Dupa cum nici 2009 nu a fost un an bun pentru un roman sa isi reintalneasca unii prieteni sau membrii ai familiei. Pentru ca inevitabil, intre timp, multi dintre ei cunoscusera si ei acea sintagma trista si la fel de inevitabil, unii dintre ei intrasera la apa - din oameni mari, ajunsesera niste oameni micuti-micuti.

Oamenii se schimba constant, ii schimba lumea in care traiesc. Si chiar daca nu ar fi asa, fiecare dintre noi are alt sistem de evaluarea a fericirii - unii o masoara in cani de ceai fierbinte baute sub patura sau in orele petrecute jucand Counter Strike si mancand chipsuri in fata televizorului si nu in diplome si medalii olimpice atarnate in vitrina si pe pereti.

Dar tot nu pot accepta cum o femeie superba, de doar 25ani, cu o voce minunata, cu o diploma de absolventa a Conservatorului, avand concerte sustinute si premii stranse, o femeie pentru care scena si muzica sunt vitale, pleaca in Spania sa se angajeze ca vanzatoare intr-un supermarket. Nu pot intelege tanarul care depune efortul de a fi admis intr-un liceu bun, de a-l absolvi, de a fi admis la o facultate superioara mediei si de a o absolvi si pe aceea in ciuda tuturor obstacolelor pe care le intalneste doar pentru a se multumi cu o slujba banala si de rutina. Ma da peste cap ca o tanara care isi doreste sa schimbe lumea este dispusa intradevar sa se multumeasca sa devina secretara. Ma enerveaza ca cel care a muncit peste 10ani pentru visul de a lucra in armata se multumeste sa studieze finante la o facultate a carei diploma abia daca valoareaza cat hartia si cerneala investite in ea. Ma doare ca barbatul care candva spargea nuci si desfacea sticle de bere cu dintii, acum are dinti de acrilat. Ma doare ca oamenii acestia mareti din jurul meu se complac intr-o pozitie sub medie, indiferent daca recesiunea economica le este scuza sau nu.

Pentru ca aceasta criza financiara i-a fortat pe multi sa renunte la angajatii lor, pe altii la pantofi si ciocolate si vacante exotice. Pe multi, la bijuterii, electrocasnice in rate si tigari. Iar pe unii, la visurile lor.

Eu am renuntat la exactitatea si credinta oarba in niste planuri facute din 5 in 5 ani si pentru intreaga-mi existenta in favoarea unor strazi cu nume precum Winchester si Westminster, in favoarea trandafirilor englezesti crescuti in curte si a insulelor de nu-ma-uita, in favoarea gazonului britanic si a multitudinii de posibilitati. Dar surprinzator sau nu, si criza mea personala si cea economica au avut si un aspect pozitiv. Mi-au zdruncinat fundatiile, m-au facut sa ma opresc si sa ma indoiesc de tot ceea ce credeam ca stiu, ca sunt, ca am. M-au facut sa-mi analizez planurile si sa le gasesc punctele slabe, sa le caut solutii si sa nu ma delas in baza sperantei nefondate. Mi-au subliniat limitele si m-au provocat sa le depasesc. M-au indepartat de prieteni ca sa ma pot convinge ca de fapt prietenii nu sunt articole de ziar pe care le decupam si le pastram intr-un album; prietenia este un proces activ - astazi iubesc un copil neajutorat, maine un fotomodel blond, poimaine un suflet razvratit si fara limite. Da, bineinteles ca as vrea sa fiu toata viata alaturi de aceeasi buni prieteni la care am ajuns sa tin mai mult decat as fi crezut ca e posibil, dar daca nu ne mai leaga nimic atunci nu ne mai leaga nimic, nu este un pacat sa mergi mai departe atata timp cat ai facut tot ce era posibil pentru a salva ce era de salvat. Viata este prea scurta pentru a ne complace in nefericire.

Recesiunea economica a fost un obstacol in existenta noastra a tuturor. Ne-a incetinit ritmul nebunesc in care traiam si probabil ca inca o face. Noi i-am raspuns prin plansete cand de fapt ar fi trebuit sa raspundem oprindu-ne din alergarea aceasta care are linia de finis marcata de o piatra funerara. Trebuia sa ne oprim si sa analizam cu ce am gresit de am ajuns unde am ajuns. Sa ne dezmeticim din lumea aceasta fantasmagorica in care poti plati cu bani pe care nu ii ai. Trebuia sa fii respirat adanc norul acesta de realitate in care intrasem si sa vedem limpede unde vrem sa ajungem si ce ne sta in cale, pentru ca nimeni nu este capabil sa se lupte cu inamici invizibili sau necunoscuti. Trebuia sa ne faca sa ne cunoastem mai bine si sa intelegem ca oricat de priceputi am fi in a-i manipula pe ceilalti, nu este bine sa depindem de nimeni altcineva in afara de noi insine.

Criza financiara trebuia sa ne aduca abilitati noi necesare in a supravietui. Trebuia sa ne faca mai buni. Mai mari. Dar pe altii i-a facut sa renunte. I-a facut mai mici.

I-a facut sa uite ca nu conteaza de cate ori cazi ci de cate ori te ridici.

(scris) deA